În ultima jumătate de oră m-am ocupat cu primele trei pagini din preludiul în sol minor de Rachmaninov, op.23 nr.5. Un fel de terapie.
Ajungând pe pagina a 4-a, tensiunea crește și toată durerea reținută până atunci, toate întrebările se strâng ca fire într-un mănunchi, se concentrează și e imposibil să mai reții ceva în tine.
De obicei mă întrebam, într-un moment muzical ca ăsta, cum pot să fac mai bine ca să ating acel punct culminant cât mai elocvent, cât mai sincer, cu cât mai mult suflet, cu cât mai multă tensiune posibilă. Mă simțeam datoare. Întotdeauna am presupus că acei artiști adevărați, pe care îi admir atât de mult, n-au nicio problemă cu punctele astea culminante. Inutil să accentuez că strădania suna forțat, căutat, sau cel puțin cu o umbră de nemulțumire de sine.
Astăzi, acum, a trebuit să îmi întrerup studiul ca să scriu asta. Pentru că am realizat, fără să vreau, că mai există o posibilitate pe lânga punctul acela culminant: ca el, de fapt, să nu existe decât în imaginația și în așteptarea mea. Ca Rachmaninov să nu fi presupus acolo vreo transcendere pe vreo treaptă superioară, să nu fi ajuns la vreo iluminare extraordinară, să nu fi sugerat vreo soluție universală, filosofică, de ieșire din durere, din întrebare, din conglomeratul ăsta care te mâna din urmă și n-are niciun sens.
(wait a minute, să nu considerați că m-am facut, mai nou, nihilistă - doar că nu vreau să intru acum în detalii despre cum se potrivesc, la un moment dat, lucrurile)
Este cât se poate de posibil ca Rachmaninov să fi aratat doar banalul - și atât de durerosul fapt - că ai nevoie de multă putere și prezență de spirit pentru a merge pe valul unei situații care se concentrează, se ridică, și să nu aștepți nicio rezolvare. Care situație nu poate avea rezolvare, care se dizolvă, poate, fără să se piardă; care există și pe urmă nu mai există; care nu e decât viața. Creștere, concentrare, bucurie, durere, viață, trecere, viață.
Din câte îmi aduc aminte, același sentiment se regăsește, parțial, în vorbele pe care Hesse le-a pus în Siddharta.
Și iar mă minunez de rolul de oglindă al artei, al muzicii în general, în timpurile în care nu ai nicio problemă. Arta e acolo, te face să îți pui intrebări. Poate, dacă ești sensibil sau predispus, ai și un katharsis. Daca nu, ai o senzație de plăcere, respectiv de neplăcere, fizică sau intelectuală. Îți face bine, dormi mai bine, te faci mai deștept, mai cultivat. Faci un duș. Lucruri normale, dovedite științific. O, da, benefice și pentru societate. Economie culturală.
În schimb, când apare catastrofa, când lumea se năruie în jurul tău și nu mai întelegi nimic, când ești redus la bătăile unei inimi pe care o simți undeva, în zona pieptului, pe lânga aparatul care aproape nu mai poate respira și unde doare cum nu credeai că ești în stare să te doară vreodată, îți dai seama că arta nu mai e oglindă. Ci e însăși respirația ta, e ca și cum durerea a fost piesa secretă, care face click, dintr-o mașinarie care s-a pus în mișcare și dă drumul la niște forțe enorme, prin albii vechi, uitate, care curăță, curg, și iau totul cu ele.
Am scris azi cu diacritice.
Mă reîntorc la pian.
PS preludiul, după părerea mea în cea mai bună interpretare cu Sviatoslav Richter:
https://www.youtube.com/watch?v=d_Eboj3aWak
Ajungând pe pagina a 4-a, tensiunea crește și toată durerea reținută până atunci, toate întrebările se strâng ca fire într-un mănunchi, se concentrează și e imposibil să mai reții ceva în tine.
De obicei mă întrebam, într-un moment muzical ca ăsta, cum pot să fac mai bine ca să ating acel punct culminant cât mai elocvent, cât mai sincer, cu cât mai mult suflet, cu cât mai multă tensiune posibilă. Mă simțeam datoare. Întotdeauna am presupus că acei artiști adevărați, pe care îi admir atât de mult, n-au nicio problemă cu punctele astea culminante. Inutil să accentuez că strădania suna forțat, căutat, sau cel puțin cu o umbră de nemulțumire de sine.
Astăzi, acum, a trebuit să îmi întrerup studiul ca să scriu asta. Pentru că am realizat, fără să vreau, că mai există o posibilitate pe lânga punctul acela culminant: ca el, de fapt, să nu existe decât în imaginația și în așteptarea mea. Ca Rachmaninov să nu fi presupus acolo vreo transcendere pe vreo treaptă superioară, să nu fi ajuns la vreo iluminare extraordinară, să nu fi sugerat vreo soluție universală, filosofică, de ieșire din durere, din întrebare, din conglomeratul ăsta care te mâna din urmă și n-are niciun sens.
(wait a minute, să nu considerați că m-am facut, mai nou, nihilistă - doar că nu vreau să intru acum în detalii despre cum se potrivesc, la un moment dat, lucrurile)
Este cât se poate de posibil ca Rachmaninov să fi aratat doar banalul - și atât de durerosul fapt - că ai nevoie de multă putere și prezență de spirit pentru a merge pe valul unei situații care se concentrează, se ridică, și să nu aștepți nicio rezolvare. Care situație nu poate avea rezolvare, care se dizolvă, poate, fără să se piardă; care există și pe urmă nu mai există; care nu e decât viața. Creștere, concentrare, bucurie, durere, viață, trecere, viață.
Din câte îmi aduc aminte, același sentiment se regăsește, parțial, în vorbele pe care Hesse le-a pus în Siddharta.
Și iar mă minunez de rolul de oglindă al artei, al muzicii în general, în timpurile în care nu ai nicio problemă. Arta e acolo, te face să îți pui intrebări. Poate, dacă ești sensibil sau predispus, ai și un katharsis. Daca nu, ai o senzație de plăcere, respectiv de neplăcere, fizică sau intelectuală. Îți face bine, dormi mai bine, te faci mai deștept, mai cultivat. Faci un duș. Lucruri normale, dovedite științific. O, da, benefice și pentru societate. Economie culturală.
În schimb, când apare catastrofa, când lumea se năruie în jurul tău și nu mai întelegi nimic, când ești redus la bătăile unei inimi pe care o simți undeva, în zona pieptului, pe lânga aparatul care aproape nu mai poate respira și unde doare cum nu credeai că ești în stare să te doară vreodată, îți dai seama că arta nu mai e oglindă. Ci e însăși respirația ta, e ca și cum durerea a fost piesa secretă, care face click, dintr-o mașinarie care s-a pus în mișcare și dă drumul la niște forțe enorme, prin albii vechi, uitate, care curăță, curg, și iau totul cu ele.
Am scris azi cu diacritice.
Mă reîntorc la pian.
PS preludiul, după părerea mea în cea mai bună interpretare cu Sviatoslav Richter:
https://www.youtube.com/watch?v=d_Eboj3aWak
